[traducere in romana in josul paginii]
I have been a volunteer for as long as I can remember. As a child, I used to carry bricks up a dangerous stair while, together with other people from my Romanian town, we were building a Cathedral. I vividly remember the joy of building something and the heavy bucket which drew red painful lines in my palms, which I didn’t mind at all. Later I used to volunteer and help schools in poor areas – schools which needed the simplest things, some school benches to start with. And coloured pencils, and books, and a dedicated teacher.
And then FOR Children happened – I met them for the first time in an apartment in Amsterdam in 2009. Such a lovely bunch of people, always starting late and almost quarrelling in their enthusiasm to help Romanian children. I had never seen such a willpower to change the lives of children for the better. I stayed. And probably will forever.
In 2018 I became a mother – a full time job, along with another job as a teacher. Ever since I have been struggling with guilt because there is so little time and so many lives of Romanian children to change. I still follow all our projects and do whatever I can, even if it’s not much. Throughout the years, FOR Children has changed a lot – from paper agendas and organising charity events in Amsterdam to awareness campaigns and livestream events. One thing hasn’t changed though - the bunch of lovely people using their network, friends, family, knowledge and all the energy they can spare after a long day of work, still trying to change lives.
I participated to our last event, Despre Autism si Empatie, not as a hardworking volunteer, but this time, because of the lack of time to help, as a guest. This has brought me, again, a lot of guilt, but also something I hadn’t experienced before – and outsider’s perspective. I bought a couple of tickets and sat quietly, waiting for the livestream event to start. I felt strange, part of the audience but, still, knowing how hard my colleagues had worked. How many online meetings it took to organise this event, how many people had to connect or to be connected in order to make this happen.
And then … Oana Pellea. This famous Romanian actress who sat there and read a testimony. Patiently. Sincerely. Genuinely vulnerable. It broke my heart. In a good sense. It made me realise how important it is to STOP. And listen. And CARE. And take action. Gabriela Plopeanu, the founder of Copiii de Cristal, the mother of two autistic young men, the woman behind it all. She, who, as any other parent of children with a disability, received a diagnose and had to deal with it. She, who founded Copiii de Cristal in order to connect with other parents of children with autism. She, who has a dream. And an obligation: to build a Residential Centre in order to leave her kids in good hands. In order to give them a home. Because … if your child cannot build one himself, you need to start carrying the bricks up a dangerous stair yourself, as long as you can. As long as you are healthy and young. Not only a home for HER children, but a home for any other children with a disability who need one when their parents are old and tired.
Help us spread the word! The awareness campaign #whatifyouwereme is online, on our social media.
Help us build this very first Romanian Residential Centre for children with a disability. We can’t do it on our own. Donate! Whatever you can: money, knowledge, expertise, time, a good word.
Thank you!
To support the construction of the residential center you can help us with a donation using the following links:
https://www.iforchildren.org/donate (international)
https://www.copiiidecristal.ro/doneaza (Romania)
And find more details here on how can you get involved in the "What if you were me?" autism awareness campaign.
== traducere in romana
Sunt voluntar de cand îmi amintesc. În copilărie, duceam cărămizi pe o scară periculoasă în timp ce, împreună cu alți oameni din orașul meu românesc, construiam o Catedrală. Îmi amintesc în mod viu bucuria de a construi ceva și găleată grea care mi-a lasat rani dureroase în palme, ce nu m-au deranjat deloc. Mai târziu obișnuiam să fac voluntariat și să ajut școlile din zonele sărace - școli care aveau nevoie de cele mai simple lucruri, câteva bănci pentru a începe. Și creioane colorate și cărți și un invatator dedicat.
Și atunci s-a întâmplat FOR Children - i-am întâlnit pentru prima dată într-un apartament din Amsterdam în 2009. O mana atât de minunată de oameni, întotdeauna începând târziu și aproape certându-se în entuziasmul lor de a ajuta copiii români. Nu văzusem niciodată o astfel de voință de a schimba în bine viețile copiilor. Am stat. Și probabil o va face pentru totdeauna.
În 2018 am devenit mamă - un loc de muncă cu normă întreagă, împreună cu un alt loc de muncă ca profesor. De atunci am ganduri de vinovatie, pentru că este atât de puțin timp și atât de multe vieți de copii români de schimbat. Urmăresc în continuare toate proiectele noastre și fac tot ce pot, chiar dacă nu este mult. De-a lungul anilor, FOR Children s-a schimbat foarte mult - de la agende de hârtie și organizarea de evenimente caritabile în Amsterdam la campanii de conștientizare și evenimente live. Un lucru nu s-a schimbat totuși - grupul de oameni minunați care își folosesc rețeaua, prietenii, familia, cunoștințele și toată energia pe care o pot economisi după o zi lungă de muncă, încercând totuși să schimbe viețile.
Am participat la ultimul nostru eveniment, "Despre Autism și Empatie", nu ca voluntar harnic, ci de data aceasta, din cauza lipsei de timp pentru a ajuta, ca invitat. Acest lucru mi-a adus, din nou, o mare de vinovăție, dar și ceva ce nu am experimentat până acum - și perspectiva unui spectator. Am cumpărat câteva bilete și am stat liniștit, așteptând să înceapă evenimentul live stream. Mă simțeam ciudat, făcând parte din public, dar, totuși, știind cât de mult munciseră colegii mei. Câte întâlniri online a fost nevoie pentru a organiza acest eveniment, câte persoane au trebuit să se conecteze sau să fie conectate pentru a face acest lucru.
Și apoi ... Oana Pellea. Această celebră actriță română care a stat acolo și a citit o mărturie. Cu răbdare. Cu sinceritate. Foarte vulnerabil. Mi-a frânt inima. Într-un sens bun. M-a făcut să realizez cât de important este să ne OPRIM. Și sa ascultam. Și sa ne PESE. Și sa luam actiuni. Gabriela Plopeanu, fondatoarea Copiii de Cristal, mama a doi tineri cu autism, femeia din spatele tuturor. Ea, care, ca orice alt părinte al copiilor cu dizabilități, a primit un diagnostic și a trebuit să se ocupe de el. Ea, care a fondat Copiii de Cristal pentru a se conecta cu alți părinți ai copiilor cu autism. Ea, care are un vis. Și o obligație: să construiască un centru rezidențial pentru a-și lăsa copiii pe mâini bune. Pentru a le oferi o casă. Pentru că ... dacă copilul dvs. nu poate construi unul singur, trebuie să începeți să transportați singuri cărămizile pe o scară periculoasă, atâta timp cât puteți. Atâta timp cât ești sănătos și tânăr. Nu doar o casă pentru copiii EI, ci și o casă pentru oricare alți copii cu dizabilități care au nevoie de una pecând părinții lor vor fi bătrâni și fara energie.
Ajută-ne să răspândim vestea! Campania de conștientizare #sidacaaifieu este online, pe rețelele noastre sociale.
Ajutați-ne să construim chiar acest prim centru rezidențial românesc pentru copiii cu dizabilități. Nu o putem face singuri. Donează! Orice ai putea: bani, cunoștințe, expertiză, timp, un cuvânt bun. Mulțumesc!
Pentru a sprijini construirea centrului rezidențial ne puteți ajuta cu o donație folosind următoarele link-uri:
https: //www.iforchildren.org/donate (internațional)
https://www.copiiidecristal.ro/doneaza (România)
Și găsiți mai multe detalii aici despre cum te poți implica în „Si dacă ai fi eu?” campanie de conștientizare a autismului.
